OneRepublic – Say (All I Need)

Martie 7, 2010

Do you know where your love is?
Do you think that you lost it?
You felt it so strong, but
Nothings turned out how you wanted
Well, bless my soul
You’re a lonely soul
Well, all I need
Is the air I breathe
And a place to rest
My head
Do you think you can find it?
Better than you had it
Whenever the end is
Do you think you can see it?
Well, until you get there
Go on, go ahead and scream it
Just say ït
Anunțuri

Foxfire, Joyce Carol Oates

Ianuarie 9, 2010

Fascinant ! Posedă acea calitate despre care Hemingway spunea că o au toate romanele mari : este mai adevărat decât realitatea.

Boston Glode

…era o epocă a violenţei faţă de femei, dar noi nu avea nici vocabularul, nici curajul să vorbim despre aşa ceva. De pildă, o studentă la medicină, în vârstă de 19 ani, fusese violată şi strangulată, şi trupul ei abandonat într-un canal de scurgere, iar făptaşul nu a fost găsit niciodată [..] o tânără soţie însărcinată a fost înjunghiată în propria-i casă de către un intrus, iar copilul ei nenăscut a murit şi el. În cele din rumă, s-a dovedit că intrusul era chiar soţul ei ! [..]  „Ucigaşul cu Eşarfă Neagră” fusese acuzat de uciderea a 8 fete şi femei în decursul a 15 luni, cea mai bătrână de 80 de ani [..] o biată fetiţă de şase ani a fost crestată de un nebun cu o lamă de ras, la fel şi burta şi vaginul ei mic [..] … toate aceste lucruri nu-şi au locul în CONFESIUNI şi despre care nici una dintre noi nu vroia să vorbească [..] „… e ca un război nedeclarat , ei ne urăsc pe noi, bărbaţii ne urăsc indiferent de vârstă sau de cine dracu’ suntem, dar nimeni nu vrea să recunoască, nici măcar noi … „

Foxfire nu e nimic altceva decât un grup de fete. FOXFIRE nu prezintă nimic altceva decât CONFESIUNILE a cinci fete : Margaret, alias Legs ; Betty alias Goldie ;Loretta alias Lana ; Elizabeth, alias Rita şi Maddy alias Killer.

Viaţa americană. Viaţa tipic americană. Şitiţi draculu’ ceva despre ea ? Ştiţi despre aceea ce se naşte zilnic, şi despre acele sute de lucruri care mor în acelaşi timp ? Credeţi că cunoaşteţi viaţa ? Pe dracu’ ! Să vă spun eu ce’nseamnă viaţa lor americană, atunci poate veţi înţelege.

Hammond, New York. Partea sudică a micului orăşel tipic american a scris istorie. Au scris istorie ! Erau 5. Chiar dacă în decursul acelor 2 ani magnifici au venit şi alte fete în grup, inima Foxfire era compusă din 5 părţi, din 5 suflete.

Cine erau ? Ce reprezentau şi ce a făcut minunata Americă a anilor ’50 să tresară de frică la auzul cuvântului Foxfire ? Un simplu cuvânt ? – Nu ! O religie, un mod de viaţă, o viaţă ! Un suflet…

„.. şi cum se uitau Ei la noi ! Cum ne priveau, vigilenţi şi respectuoşi Ceilalţi, întrebându-se cine suntem şi de ce suntem. ce ne leagă pe noi şi îi excludea pe Ei … „

Ba nu erau nimic special. Cinci fete, tinere fete de nici 15 ani, care au aveau una din cele mai oribile vieţi în cartierul lor uitat de societatea înaltă, care nu aveau casă, care nu aveau părinţi… Care îşi doreau răzbunare. Care erau oribilizate zilnic de viaţa păpuşărească a oamenilor. Erau acelea care spuneau adevărul !

„.. cu cât vezi mai mult din lume, cu atât descoperi mai mulţi duşmani .. ”

„.. una din mizeriile condiţiei umane este că nu suntem altceva decât carne. Şi depindem toată viaţa de carne ..”

Tragedia este că bărbaţii şi femeile nu numai că se folosesc unii pe alţii ca şi cum ar fi obiecte, dar se folosesc şi pe ei înşişi, se prezintă pe ei înşişi, se vând pe ei înşişi… ca şi cum ar fi obiecte ! ..”

Erau acelea care şi-au făcut singure dreptate, în lumea în care femeia era socotită un NIMIC, iar minorii erau socotiţi nulităţi absolute, deci duceau un ” .. dispreţ activ faţă de bărbaţi, bazat nu pe o ideologie, ci pe experienţă, bărbaţii sunt Duşmanii noştri nu era o deviză pe care Foxfire să o fi ţinut secretă. .. ”

Deşi, „.. fetele şi femeile sunt duşmanii noştri uneori, ne seamănă suficient de mult încât ne-ar putea fi surori, dar ne-ar suge sângele dacă ar putea, pentru că ele n-au nici un motiv să te urască, dar totuşi o fac .. ” , lucru care le făcea să urască şi femeile pentru slăbiciunea proprie, pentru incapabilitatea de a lupta, pentru capriciul de a o face pe jertfele… Dar nu încetau să fie bune, să dăruie şi ultimul sfanţ, pentru a-i face fericiţi pe alţii – ” … esenţa vieţii umane este caritatea, ceea ce înseamnă dragostea pentru oameni, chiar şi pentru acei pe care nu îi cunoşti.. „.

Dom’ Buttinger, Wimpy Wirtz, Buicku’ lui Vinnie Roper, .. apoi Red Bank… apoi minunatul cămin Foxfire – situat pe Oldwick Road, FINANŢE FINANŢE FOXFIRE, ce le’a obligat la porcăria B.J.Rucke şi în concluzie  viaţa La Agăţat, apoi.. apoi sfârşitul – lovitura de 1 mnl de dollari – WKJ…

Începutul a fost cât se poate de norcos, pentru că „.. o lege se poate aplica doar faţă de ceva care există deja, nicidecum unui lucru care abia s-a format …” , dar nimic nu e ca la început pentru că ” … nu putem fi aceiaşi ieri şi mâine, aşa cum un râu, lung de sute de kilometri, există atât la izvor, cât şi la scurgere în mod simlutan … ” .

„.. o flacără e destul de reală cât timp arde , nu ? Chiar dacă vine o vreme când se va stinge.. ”

FOXFIRE NU PRIVEŞTE NICIODATĂ ÎNAPOI

FOXFIRE NU REGRETĂ NIMIC FOXFIRE SFIDEAZĂ MOARTEA

FOXFIRE NU ÎŞI CERE SCUZE NICIODATĂ

FOXFIRE NU SPUNE NICIODATĂ NICIODATĂ

FOXFIRE ARDE TOTUL

FOXFIRE E SUFLETUL TĂU

FOXFIRE E SUFLETUL MEU


p.s.

” Norocul e o combinaţie între destin şi dorinţp. Îţi doreşti ceva atât de mult, înCât trebuie să ţi se întâmple. ”

„Îţi iroseşti viaţa de parcă o să trăieşti o veşnicie, ei bine, să ştii că nu, n-o să trăieşti o veşnicie ! „

” Ai încredere într-o oglindă, cu suprafaţa solidă şi fără cusur să-ţi ofere o reflectare a lumii, apoi, brusc, ea se sparge şi se sfărâmă, dezvăluind o mie de alte suprafeţe, respective miniaturale care trebuie să fi stat ascunse acolo tot timpul, în suprafaţa blândă a oglinzii, dar tu nici habar n-ai avut. ”

„Maturitate, povara acea paralizantă a maturităţii te face incapabilă să te adaptezi vieţii cotidiene, aşadar vieţii în sine ! ”

Foi albe predestinate culorii.

Ianuarie 7, 2010

O nouă pagină. O nouă filă – albă, pură, care nu a cunoscut încă nimic : durere, dezamăgire, neplăcere, distrugere în suflet şi depresie în sentimente.. Dar nu a cunoscut nici fericirea, dragostea, fluturii în suflet şi zâmbetul cauzat de o criză de bucurie …

TU, foaie de caiet, eşti sub mâna mea şi soarta ta depinde total de aceea ce voi scri eu !

Viaţa, sentimentele şi poveştile tale sunt şi ale mele !

Fiecare zi este o foaie albă, o filă care aşteaptă să fie scrisă, umplută cu emoţii, preferabil cât mai pozitive.

Doar că zielele noastre nu depind de cineva, în comparaţie cu această foaie care depinde în acest moment de mine. Destinul ăsta a nostru depinde în totalitate pură de noi şi doar de noi ! Noi îi dăm culoare paginii sau o creionăm în gri, noi o scrim şi este tot în puterea noastră să ştergem tot ce-am scris…

Singurul lucru imposibil soseşte când dorim să rupem foaia. Ea rămîne, şi oricît de mult nu am încerca să o ştergem – nu ne este în puteri. Fiece amintire ne aduce aminte de ea, şi de fiece dată când dorim să ne amintim de ceva – dăm cu ochii de această filă. Dacă e o pagină viu colorată – ne va umple ziua cu soare, bună dispoziţie, iar dacă este o filă creionată în gri sumbru – va mai face o posomorâtă zi în călătoria vieţii.

.. Depinde de noi totalmente ce tip de pagini creăm şi cum le colorăm !

Suntem stăpânii acestui caiet – viaţa noastră. Şi avem o datorie să’l facem plin de emoţii pozitive.


Dragi, dragi, dragi ! … Ah, dragii mei, fie’vă acest început de an unul cât mai colorat, cât mai zâmbitor şi cât mai dulce ! Fie-vă un an plin doar de emoţiile proprii ale voastre, ghidate doar de sufletul vostru !

~iulie 2009, maxi taxi 127 xD

x.o.x.o. here comes the Jerilă boy !

Decembrie 9, 2009

Şi nu pentru că îmi este frig la exterior, dar în interior mă îngheaţă zilnic. Lent, adâns şi latent.

Şi nu contează că port mănuşi încă din luna octombrie, din cauza frigului insuportabil specific mâinilor mele ( va bene, pe alea de la suflet le port tot timpu’ xD) , contează că acest frig care vine e tot acelaşi frig de anul trecut, din 2001, din copilăria mea… din timpurile când mai credeam.

Şi totuşi, sunt fericită. Mi-a plăcut aseară să ies în Centru şi să văd beculeţele alea frumos strălucitoare şi care îngheaţă, dar îşi fac datoria 24 / 24 …

Mi-a plăcut faza că am deja cadouri

Am pregătită o rochie pentru Christmas evening ş New Year party ) Am pregătite cadourile : unele pe listă, altele deja pe raft aşezate şi-şi aşteaptă momentul „potrivit” .

Dar e gol. Din ce cauză o fi oare ?

Pentru că pleacă euforia asta ? Şi pentru că după 25 decembrie şi 1 ianuarie nu mai văd nici o sărbătoare, care.. să merite ?

Pentru că astfel e mereu. Se începe toată avalanşa asta de luminiţe, în suflet şi în case, pe străzi, şi de îndată ce trec – Trosc ! Şi zăpada pare mai neagră, oamenii mai trişti, viaţa mai decolorată…


Şi de asta, pe naiba, încep eu sărbătoarea mea de iarnă mai devreme decât toţi !

Şi de asta vorbesc într-una de Crăciun, de cadouri…

Pentru că ştiu că doar odată în an este, şi e irepetabil !

Crăciunul nostru va fi irepetabil . (

Dar plin de luminiţe ! Infinite luminiţe ! Strălucitoare luminiţe ! Luminiţe care roiesc în suflet, care ard necontenit, pentru care trebuie şi noi să ardem !


x.o.x.o.

– Ce facem, tăiem ? – Da, bistruiu ! Şi pregătiţi aţa şi pansamentul.

Noiembrie 16, 2009
Hmm.. Ce face omu’ de duminică dimineaţa ? Sau, ce face d’şoara Daniela dis-de-dimineaţă duminică ? Şi cu atât mai mult, atunci când e ultima zi din presupusa vacanţă ?
Şi într-adevăr, ca face ?
Un răspuns tipic ar fi că doarme. Dulce, departe, cu faţa la soare ( cum îi palce ei xD , dar să nu-i spuneţi că am dat-o de gol )) . Dar azi e absolut diferit.
Ora 9.15 a.m. Nesomnul Danei e dat de gol de mirosul irezistibil al cafelei şi prăjiturilor cu nuci ( it’s tasty, vă asigur! ) . Unde se mai grăbeşte ? Ce naiba mai are de făcut ? Unde o mai poartă peripeţiile ? În loc să scrie aplicaţiile practice ( vreo trei 8-)) la geografie, ea se grăbeşte undeva, şi încă duminică.
Îmbracă o pereche de jeanşi gri, un simplu pulover negru, un spicuşor masterit rapid în păr, un gel de buze protector ( wOOt ! fără make-up ? ) , încalţă cizmele, ia paltonul şi geanta mică MNG ( eh, cum fără de brand ? xD ) îndeasă acolo un măr, ceva şerveţele, pastile şi ochelarii şi o zbugheşte afară cu viteza luminii !!!
Da, da… Azi e soare, profită de ultimele raze de soare ale lui noiembrie, la sigur de asta şi fuge. Cine ştie cîte zile cu soare vor mai fi. Dar… Ea a primit un telefon dis-de-dimineaţă, cînd somnu-i era duuuulce şi visele plăcute. Nikutza. (everybody knows her, she’s my master )))
[…]
În timp ce îmbrăca uniforma albastră de un miros de curăţenie înfiorător, o trăda un tremurici cu un tact lent, care îşi avea orginile în sufletul Danei ( ceea ce de puţine ori se întîmplă) .
Încalţă o pereche de flip-flopi ( a studenţilor xD ) , îşi pune bahilii ( idee nu am cum se spune în Ro, spre marea mea ruşine ) . Aranjează o bonetă ( cică „.. damn ! aşa de hot arăt cu ea ! smirk) , pune nesigur o mască pe faţă şi imediat simte cum o mâină o trage afară, dincolo de uşa pe care scrie ” Sora medicală superioră” …
[…]
Se aude o voce ” vai vai vai… ce d’şoare avem noi azi ! Cornel, adu un scaun şi ceva soluţie în caz că leşină !! ”  (şi zîmbete.. parcă ei au fost mai buni la prima lor dată. Nu la sex, vă informez din timp )
În gînd Dana ştie. Următoare uşă va arăta viitorul ei. Dacă îşi pierde cunoştiinţa – pe dracu de viitor, fato !
Ba bine, că intră. Simplu. Se îndreaptă spre masa neagră, de pe care observă, la cît de mioapă e, că acel cineva are un tatuaj ce semnifică Fascismul. Observă. Se apropie. Examinează.
– Păi bine… Şi asta e tot ?
– Ehe, draga mea… Aşteaptă. Avem ceva straturi de tăiat !
[…]
– Mă ustură ochii ! :-S
– Cine se mai machiază, draga mea ? (Yeah, yeeeeeeeah !!! She did it ! S-a machiat Cum ar fi putut să n-o facă ? It’s non sense smirk)
– De la ce e aşa ?
– Formalină. (zîmbet dulce, bun, cu dragoste, exact cum mă privea când aveam 5 )
– Omg ! ce super !! Asta înseamnă că organismul meu se otrăveşte acum ? Da ?
– Da. xD
– Ce suuuuper ❤
[..]
– Începăem azi, Dorin, sau ne jucăm în bunghi ?
– Tot e gata ? Veronica, tu mă asişti ?
– Nu. smirk am adus zi alta nouă  xD
[…]
Şi deci. S-a început.
În sala de operaţii, a Blocului de Operator, al Spitalului de Urgenţă, la orele 9 a.m. a fost adus cu ambulanţa un domn, care, după spusele celui care l-au însoţit, a căzut de la etajul doi al unui bloc.
Traume la cap – trauma principală. Şi cîteva răni uşoare la umăr, pe picioare.
Ăsta a fost să fie prima dată pentru ea. Operaţia s-a început bizar. Dom’ doctor a „desenat” cu verde de briliant o oarecare secţiune din jurul rănii capului – partea parentală dreaptă. Şi apoi, mega şoc !! Îi coase pe acel traseu de verde de briliant în ~ 10 locuri cu o aţă medicinală de o pînză.
Şi taie.
Prima dată vede Dana asta. Taie cu un sînge rece. Sau deja a tăiat de atîtea ori. Dar e prea tînăr. Sau e exact ca Daniela – rece.
Taie cîteva straturi. Taie. Taie… Şi tot taie..
[..]
– M-am plictisit acolo ! Şi mă dor picioarele. Şi în fine, nu am venit ca să mă doară picioarele de la poziţia verticală, pentru a vedea cum banal – taie !
lolb
[…]
– Ce face ?
– Taie dura mater.
– Adică dura mater îi albă, şi acela roşu îi creieru’ ?
– Da.
– Super. Şi mai departe ?
– Dorin !!!!
Nimic straşnic. A ţîşnit ceva sînge.
Infalamaţia a fost înlăturată. Sîngele coagulat a fost înlăturat. Ochiul care era vînăt, din presupusa idee că inflamaţia din partea dreaptă îl apăsa şi îl făcea aşa, nu şi-a schimbat din configuraţie. Deci, una din presupusele motive, cum că ar fi fost bătut, s-a confirmat.
[…]
Idee nu am, dar mărul ăsta e mai gustos ca niciodată! Ori că e savurat în cel mai neobişnuit loc din lume, ori că mă simt atât de fericită. În primul rînd, să stai culcată pe nişte „paturi” imporvizate din nişte vechi paturi pentru pacienţi şi să-ţi încălzeşti picioarele de un radiator sovietic – e mega nice ! Mîncarea merge ca pe roate. O idee bună pentru acei care nu au poftă de mîncare xD
Şi apoi… Fericită !!! Pentru că aşa mă simt. Şi nu că sunt plină de mine… Ci pentru că mi-am dat seama că îmi place job-ul lor. Poate ceea ce voi face eu.
[…]
– Avem unu’ nou. De la penitenciar.
– Cîţi îl păzesc ? 😀
– 3 : D))
– Şi ce are ?
– Şi-a pus o şurubelniţă în piept :))
– Ia debili, ia debili… Ei de unde dracu îi ia ?
– Veronica, hai să vii cu mine, că eu mă tem.
– Bine, Vica, bine. Dar tu de ce te temi ? El îi sub anestezia d-nei Florea : )) De la dînsu încă nu s-au trezit ăştia pînă nu i-a trezit ea.
[…]
– Bună ziua, dragii mei !
– Dom’le Vadim !
– Veronica, mă asişti tu ? Cum nu ? Acum, Veronico, cu mine în sală !! Ce-o făcut, măi fraţilor, nebunu’ ăsta ? Cum a făcut ? Văd că a venit la noi la plimbare de mai multe ori. Cineva aduce azi cefazolină sau cum !?!
– D’le Vadim, îi facem toracotomie ?
– Cum altfel, Veronico ? Sigur că da !! Hai, fraţilor, ne apucăm şi de ăsta că deja popa a ieşit din biserică !!
73UDPhs6sP
– Uite, mă.. uite… Nu-l găsesc.. Îl tai mai adînc! Aşa… Ehe.. Băieţi ! Telefoanele !! Rapid !! Uitaţi-vă… Frumos, n-am ce spune ! Prostul ! În pericard, Doamne !!
– Ia staţi, băieţei că-i opresc eu ventilatorul să-i vedem cum i se zbate mai bine ! Aşteptaţi… Uite-aşa !
– Gata.. Uite, dragă ce-i de lung ăsta şi nu i-a făcut nimic. Şi e perfect tot la pericard… Dă-l dracului măi băieţi…
– Ehe, d’le Vadim, de-ar fi toţi pacienţii noştri atât de norocoşi. Sau măcar 30 % din norocul ăstuia, ca să supravieţuiască..
– Ce plecaţi, mă ?!  Gata, s-a terminat spectacolul ? Alexandre, hai să coasem tot la loc, şi să-l trimitem sus. Mai are de stat puţin şi înapoi zboară la el…
[…]
Mă uimise un singur lucru… Că erau mulţi în sală din medici, asistente medicale… Nu e prima dată, la sigur, cînd vin diferiţi indivizi „psihologic sănătoşi” cu astfel de lucruri.. Care mai de care. De la obiecte din metal pînă la .. Multe tîmpenii le dau prin cap. Şi multe mai trebuie să vadă sărmanii medici.
Şi totuşi, farmecul acestui serviciu, e că datorită astfelor de cadre, mereu vezi ceva nou, irepetabil. Şi probabil pentru prima dată fusese pentru ei, dar la sigur şi pentru ultima cînd în sala de operaţie era un deţinut cu o şurubelniţă în cruciuliţă care s-a oprit în pericard datorită încercării ingenioase a pacientului de a şi-o scoate singur. Şi probabil unica dată, cînd au văzut o d’şoară tînără ce vrea la medicină. Şi probabil a fost printre puţinele momente când au recunoscut în ochii cuiva ( sigur, au observat ochii, superb machiaţi şi după o mască ce le dădea un aer… ) … păi, au recunoscut în Daniela aceea ce au fost ei cândva. Cu 10, cu 15, cu 40 ani în urmă. Fiecare din ei a fost aşa ca dânsa. Fiecare a privit la acei mega-oameni îmbrăcaţi în alb şi visau cu ochii deschişi că vor ajunge şi ei aşa. Şi visul lor e realitate, pe lîngă încă viul vis al Danei care-şi aşteaptă ceasul…
Şi totuşi a decepţionat-o chestie… Fiecare a încercat s-o convingă prin metoda lui că medicina e nedemnă de a-ţi jertfi viaţa. Fiecare. Şi niciunul nu mi-a putut explica ” de ce ?! „.
… dar voi… VOI !! Voi sunteţi îngerii în alb care salvaţi zilnic lumea. Datorită vouă, oamenii sunt mai fericiţi. Datorită vouă, ei sunt mai sănătoşi. Şi doar contribuţia voastră aduce o societate undeva sus. Trebuie să fiţi mândri că o puteţi face. Şi trebui să-i mulţumiţi sorţii că sunteţi în stare să o mai faceţi şi să aduceţi sănătate…

Răspunsul primit nu-l scriu. E prea jalnic. Iar eu vreau să devin medic. Şi eu voi deveni ! Pentru că eu iubesc tot ce ţine de ea. Pentru că îmi pasă. Şi pentru că vreau ca atunci cînd să vină la mine o persoană care aspiră la ce voi profesa eu ( medicina, sper smirk ) , să-i pot spune că medicina e ceea ce va salva lumea. Medicina salvează lumea zilnic. Şi păcat că nici măcar cei ce salvează nu-şi dau seama de asta. Şi dacă ei nu văd, cum s-o vadă alţii ?!
Eu am văzut-o. Şi o văd.
Şi eu ştiu că asta e. Asta e !!
p.s.  girlhospital

Cerf, Mitiska & Jaren – Begging You

Noiembrie 3, 2009


amazing girl_in_love

cu mănuşi

Noiembrie 2, 2009
Obişnuim să trăim. Obişnuim să supravieţuim.
De! , unora li se primeşte mai bine, altora mai puţin bine.  Dar toţi încercăm să trăim.  Fiecare în felul său, deci fiecare o face aşa cum crede el mai bine.
Însă.. Viaţa e făcută să existe un „însă” .  Acest „însă” , de obicei, este opusul voinţelor, dorinţelor, caracterului, cursului vieţilor noastre.
Şi ce facem în acest caz ? – Simplu. Îmbrăcăm mănuşi.
Le potrivim bine. Le alegem culoarea, textura, croiala… Le alegem în speranţa să acopere,  să pună în evidenţă. Să ne facă viaţa mai bună.
La început, ne sunt mult prea incomode. Le purtăm fîsticiţi de faptul că arătăm ridicol purtându-le. Cu timpul, ne acomodăm, exact cum ne obişnuim cu alte lucruri ce anterior le consideram total nepotrivite pentru noi.
Iar aceste mănuşi, ele nu fac altceva nimic decât să acopere. O rană, o unghie stricată, o vînătaie, o amintire;  şi cel mai des, dar şi mai groaznic – ascund ceva cu adevărat frumos.
Cu timpul, din cauza folosirei excesive, nici că mai observăm că le avem, devin prea apropiate sufletului – dacă a rămas vreunul. Ne omoară acel „adevărat” pe care l-a posedat vreodată. Îl omoară fără să observăm.
Şi trăim doar dintr-un joc artistic. Un joc de clasă, pentru că acei care îmbracă mănuşile şi se observă nepotrivirea lor – sunt consideraţi ieftini, mizeri, într-un tîrziu fiind exilaţi din viaţă Mănuşăriei.
Datorită lor, avem un drum mai uşor spre înalta societate.  Înalta societate ? – Da, aceea care ne dictează mănuşile. Şi cu ce ne ajută ajustarea ? Cu ce ne va ajuta societatea, în schimbul  renunţării la mîinile noastre goale, adevărate şi fără fake’uri ?
Purtăm mănuşi cînd vorbim.
Purtăm mănuşi cînd mîncăm.
Le purtăm chiar şi atunci cînd vorbim cu prietenii. Aşa-numiţii prieteni.
Purtăm mănuşile astea insuportabil de incomode şi atunci cînd sufletul plînge – ele ne „ajută” să zîmbim.
Purtăm mănuşi cînd comunicăm cu un duşman.
Purtăm mănuşi ca să paralizăm sentimentele.

Purtăm mănuşi cînd supravieţuim.
Purtăm mănuşi cînd trăim.
Purtăm mănuşi chiar şi atunci cînd iubim…

parfume

Octombrie 29, 2009
.. Mirosurile te fac să doreşti, îţi creează neplăcere. Dar cel mai important, este că mirosurile te fac  să vrei : nebuneşte, fără răspundere faţă de conştiinţă. Tot ele îţi dau nelimitata plăcere de a gîndi mai mult decât este permis. Îţi trezesc sentimente netrăite, sau demult trecute;  amintiri de momente, de oameni. Ele întipăresc cel mai bine amintirile.. Doar ele au puterea să menţină culorile pentru mulţi ani…
Trezind senzaţii noi, ce apar pentru prima dată sunt tentante şi învăluite de acea inexplicabilă aură care te atrage, pur şi simplu.
Imposibil e să trăieşti într-o lume plină de atîtea ispite, cu o astfel de minte şi înconjurată de astfel de mirosuri… Parfumurile descoperă…
.. Parfumurile alătură.. Ele memorează adierea unui corp pierdut. Ele întipăresc în sine toate momentele divine..
Ele mor.. Dar trăiesc veşnic în sufletul nostru..

Adam şi Eva, Liviu Rebreanu

Octombrie 19, 2009

Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie, din milioanele de femei. Unul şi una singură !

Adam şi Eva ! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă e însuşi rostul vieţii omului.

Ce simţim în momentul cînd ne dăm seama că am avut un deja-vu? Ne speriem? Ni se face plăcere din chestia că ” .. uite, eu am mai avut asta – deci o plăcere repetată ! ..”
Ce se întîmplă cu interiorul nostru cînd deja-vu’urile sunt inexplicabile ? Ce chinuri suportă raţiunea în momentul cînd ne îndrăgostim fără de uitare în primul venit ?
A mai simţit acest suflet din noi aceste senzaţii înainte de a-şi face culcuş în al nostru corp ? Sau, acest suflet a fost vreodată chinuit de sufletul celui în care ni s-au îndreptat toate drumurile vieţii ? ..
Ceea ce nu înţelegem este că uneori ceea ce avem în suflet este un cheag de amintiri de mii şi mii de ani, care atunci cînd ne îndrăgostim – ne îndrăgostim de sufletul pereche care a rătăcit ca şi noi mii de ani singuratic şi rece… Şi a aşteptat la fel de mult să ne întîlnească…
Romanul de dragoste ” Adam şi Eva ” scris de Liviu Rebreanu ne prezintă viaţa a 7 eroi. 7 vieţi pământeşti a unuia şi acelaşi suflet. De ce 7 ? – „… pentru că nu numărul, ci principiul e totul ! …”
Mahavira, Unamonu, Gungunum, Axius, Hans ( Adeodatus ) , Gaston şi Toma sunt unicul, singurul, irepetabilul suflet care a făcut o lungă cale din cele mai vechi timpuri pînă în Bucureştiul sec XX. Acest suflet a fost mereu urmărit de cea mai mare durere – durerea dragostei. Îşi împlinea fericirea acestei divine blagosloviri doar înainte de deces. Şi totuşi, înainte de drumul ce-l parcurgea în spaţiu şi timp, acest suflet simţea fericire cea mai greu de găsit – fericirea dragostei ! Ni se pare puţin. Ni se pare imposibil să trăieşti cu aceste cîteva clipe. Dar cîţi din noi au trăit adevăratul moment al fericirii ?

Fericirea adevărată e totdeauna o clipă. Mai mult n-ar putea îndura firea omului care, deseori, într-o viaţă de mulţi ani, nu are norocul să întîlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se apropie de ea.

Şi totuşi, nu le era frică niciunuia din ei de moarte. Ştiau că iubirea lor va fi trecută în vecie undeva, acolo sus !

Moartea trupului e însăşi un accident în viaţa adevărată a sefletului.

Au luptat inconştient cu forţe mult mai puternice, care şi i-au ucis. Dar ce le-a dat lor acest curaj de luptă? Cine ? .. Dragostea… EA ! Ea şi dragostea pentru sufletul ei, deasemenea chinuit… Pentru că e simplu : instinctul iubirii e reminescenţa originii divine.

Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne şi Ileana. Nume diferite, perioade diferite, corpuri diferite… Dar aceaşi frumuseţe a sufletului şi aceiaşi ochi verzi cu luminile calde şi moi.

A fost o femeie ca atîtea mii de mii. A dispărut ? Îi va ieşi în cale alta, cum i-a ieşit asta. Dar ca asta nu e nici una în lume ! Era frumoasă ? Sunt altele mult şi mult mai frumoase. N-are decât să întindă mîina ! Dar tainele din ochii ei …

Moartea e o ipoteză pînă în momentul cînd omul se pomeneşte în braţele ei, fără nici o speranţă de întoarcere. Dar această moarte, duce spre eternitatea sentimentului. Spre întregirea iubirii dincolo de obstacolele murdare clădite pe „regulile” vieţii.

.. simţea c-a cunoscut-o de cînd lumea, că a trăit cu ea în acelaşi adăpost, că soarta lui se leagă de soarta ei. Daca s-a pierdut EA, de ce mai trăieşte EL ?

p.s. Frumuseţea ta n-are nevoie de podoabe. Dar admiraţia mea simte nevoia unei mărturisiri ! ^_^

Nuntă în cer, Mircea Eliade

Octombrie 17, 2009

De cîte ori cărţile care le citim ne învaţă ceva? De cîte ori sentimentele autorului expuse în pagini se tangenţiază perfect cu ceea ce arde în sufletul nostru ?
Puţine sunt acele romane, care să dezvăluie trăiri ale dragostei în cea mai adevărată lumină… Puţine, inimaginabil de puţine.

Nuntă în cer de Mirce Eliade este unul din acele romane. M-a imresionat şi mi-a răspuns la una din cele mai problematice întrebări.. Ceea ce înainte nu pricepeam, acum mi-a fost ca niciodată mai clar. Am înţeles că  ” … Întîlnirea noastră ( a îndrăgostiţilor )este singurul lucru esenţial, real, iar toate celelalte – muncă, creaţie, talent, onoare şi cîte or mai fi – nu preţuiesc nimic, căci toate sunt zădarniciri ale Pământului… „

Cartea povesteşte o noapte la vînătoare a doi bărbaţi, în care ei încearcă să înţeleagă ” .. prin ce miracol se transformă o simplă întîmplare în extaz şi rapt, iar întîlnirea în dragoste ? …” .

La prima vedere nu au nimic comun.  Pînă nu au depănat povestea vieţii lor, în care fiecare au avut o unică dragoste şi irepetabilă, dar pe care amarnic au pierdut-o.
Povestea Ileanei şi a Lenei… Povestea unei singure femei !  Puterea unei singure femei care au cunoscut-o doi bărbaţi diferiţi, dar care i-au schimbat total şi pentru totdeauna, şi pe care i-a făcut să ajungă ” îndrăgostiţi pînă la uitare” .

„.. Nu te întîlneşti decît o singură dată cu un lucru mare, într-adevăr mare. Pe urmă, întîmplările nu mai au nici o importanţă …”


„… orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, pînă la descompunerea finală.. ”


„… Nu mă gîndesc deloc la trupul ei, e destul de uşor să cunoşti şi să uiţi un trup. Dar mă gîndesc mai ales la prezenţa ei, la magia ei ascunsă care îmi pune pe jar sufletul ..”


” … Mi-ar fi fost peste putinţă de închipuit, mai înainte de a fi cunoscut şi iubit pe ea că omul se poate uni atît de desăvîrşit, că dragostea poate împlini într-atît fiinţa [..] prezenţa femeii iubite – care este, pentru orice bărbat demonie, dezagregare, risipire – am simţit-o, de astă dată, ca o împlinire îngerească a fiinţei mele ..”


” … Destinul nostru nu se împlineşte aici pe Pământ. Noi ne-am cunoscut numai în dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fără fruct. Întocmai ca Tristan şi Isolda, ca Dante şi Beatrice [..] iubirea noastră s-ar putea adultera, dacă ar rodi, aici, pe Pământ …”


„…În dragoste nici o incertitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar – sentimentul că eşti iubit – trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi dezgust .. „


„..  se încolăci tremurând lingă mine şi îmi căuta gura.. Ca şi cum simţul morţii-ar fi trezit fiinţa ei întreagă, pînă la cea din urmă fibră; am recunoscut-o atunci din nou însetată de mine, înfometată de trupul, de căldura, de respiraţia mea, înspăimîntată de singurătate… Şi-a revenit anevoie de extazul acelei îmbrăţişări. Am purtat-o pe braţe goală în mare şi m-am trudit s-o înviorez sărutând-o, lăsîndu-i glezna să alunece în apă. Briza îi flutura părul, plin de nisip, şi nu ştiu ce tărie a sării, aidoma cu gustul mării, învăluia acel trup somnoros… Am îngenunchiat în apă şi i-am sprijinit capul pe umărul meu. Aşteptam, aşa, să se reîntoarcă, să se deştepte..”


„… Cînd ne întîlneam, simţeam doar atît : că mă aşteaptă, că îi este dor de mine, de îmbrăţişarea mea. Ne uitam amîndoi în dragoste ca doi bolnavi care-şi alină durerile. Setea asta reciprocă se trăda chiar atunci cînd ne aflam printre străini ..”


” … Ar fi mai cumplit să trăiesc fără ea. Acum, după ce-am cunoscut-o, după ce ne-am îndrăgostit unul de altul, nu mai e nimic de făcut, trebuie să trăim îmreună.. Pînă la sfîrşitul vieţii [..] Orice s-a întîmpla, nu te mai poţi despărţi de fiinţa iubită, că eşti legat de ea pînă la moarte, în semnul concret al cuvîntului [..] Chiar dacă te-ai despărţi de fiinţa iubită, continuând să exite undeva pe acest pământ, nu vei simţi cu adevărta libertatea … „


” … Copleşitor lucru e să simţi cîteodată, că timpul ţi-a luat-o înainte, că n-ai făcut anumite lucruri esenţiale la vremea lor şi că ai să te trezeşti într-o bună zi singur, îmbătrînit, incapabil de a mai repara ceva …”


Recomand această carte faptului că nu doar te învaţă să iubeşti, dar te învaţă să înţelegi că iubirea e ceva divin, care nu poate fi egalat cu nimic. Care nu merită să fie egalat cu nimic !
„.. lucrul cel mai greu de învăţat în contemplarea iubitei este să ştii cum să’i priveşti ochii … „