Archive for the ‘societate vs. Eu’ Category

Politică ? Politică, frate.

Octombrie 30, 2010

încep să mor de plăcere citind mereu noutăţi din politică. Sau, mai bine zis, murdăriile (roşiile) cu care se  joacă ăştia, politicieni.

Vrusem să scriu ceva despre politică, dar m’am răzgândit.

Sau nici că mă gâdisem, pur şi simplu n-am chef să murdăresc blogu şi cu astea.

Nu ştiu cum moldovenii per general reacţionează/acţionează/se relaxează de la campania electorală recentă, dar unicul pont ce vreau să’l fur de la ei e cum se relaxează de la atâta politică. Şi vorbesc de alegători, că deh! politicienii în cazul unei dureri de cap şi’au făcut valiza şi au plecat în Bali.

Nu că nu mi’ar plăcea politica, pentru că îmi place. Ştiu să ascult – am răbdărică mai ceva ca’n bucătărie, pot să mă gândesc la ce/cum se mănâncă şi îmi fac propriile idei, dar la noi e deja culmea. Am o migrenă acută de la atâta vorbăraie – non sens la infinit.

Dragi alegători, care sunteţi, de asemenea, plini de dureri de cap, vă rog mult, insistent şi cu lacrimi în ochi – mergeţi la vot.

Mergeţi la vot, că vreau măcar sărbătorile de iarnă să le petrec în linişte şi pace.

Instabilitatea aceasta, care sperie şi factorii externi, e atât de mediatizată. Dar instabilitatea care o avem în cap ?

Anunțuri

Îs evreică.

Octombrie 7, 2010

Sunt pasionată de istorie. Cei ce mă cunosc aproape, spun că’s obsedată. Puţin îmi pasă mie, e ceea ce îmi place. Aceea ce iubesc.

Îmi plac câteva teme : imperiul lui Alexandru Macedon, Revoluţiile burgheze, istoria Marii Britanii, Războiul Civil American, Emanciparea femeii… fck! Toate temele. Obsedată, am spus doar.

Cel de’al Doilea Război Mondial. Superb. Germanii, politica, personalităţile, strategiile, ideologia, cărţile despre, citatele marilor personalităţi.

Preferaţii : Friedrich Paulus, Heinrich Himmler, Martin Bromann, Hermann Göring,  Joachim von Ribbentrop,  Julius Streicher.

Tema de azi la lecţia de istorie : Constituirea regimului totalitar sovietic.

Citim scrisorile lui Lenin către bolşevici, comparativ speech’ul lui H. Himmler despre „politica rasială generală”, unde explică de ce trebuie ucişi nu numai bărbaţii evrei, dar şi copii şi femeile. Pentru că femeile îşi văd soţii, taţii, fii omorâţi – vor vrea răzbunare. Pentru că copii vor creşte şi se vor răzbuna faţă de fii şi nepoţii lor.

Îmi plac mult citatele germanilor. A naziştilor, las’o Doamne.

Pentru că nu este bădărănismul pe care îl face propagandă Lenin unor animale cu posibilitatea de a vorbi, dar imposibilitatea de a gândi. Nu dau exemple. Nu mă pasionează.

Eu sunt evreică. Din sângele mamei de departe departe. Din sângele tatei ceva evreică, ceva grecesc în mine. Nu am fost educată confrom evreilor, nu avem nimic în familie păstrat din modul de viaţă evreiesc. Dar conştientizăm că suntem evrei. Somehow. Şi mă mândresc.

Realizez că aceea ce au făcut naziştii e ceva super rău. E ceva oribil. Dar o altă parte din mine ştie că politica germană din bierăria din Munchen a fost una cinstită, pe faţă, nu ca curvele politice contemporane sau neoabsolutismul austriac din sec XIX, care, probabil, îs cu mult mai groaznice.

Dar nu despre asta vorbim. Citatul prea’frumosului Heinrich a adus diverse controverse între colegii mei. Dar cea mai superbă fusese remarcă unui gamet haploid, care a declarat „.. ghini o făcut nemţii ! Eu tot i’aş împuşca pe jâdani, că nu vor să muncească cu mâinile !…”

Iniţial, am rămas mască. Credeam că aşa ceva nu poate exista în prezent. De aceea, i’am luat apărarea când toţi i’au sărit în cap.  Dar scurtă mi’a fost fericirea, când am realizat că urechile mele nu pot accepta aşa presupuneri, încât le neagă la absolut, ca’n final să mă conving că el ASTA a vrut să spună !!!

Îmi pare rău, pentru că sovieticii socialişti au făcut deportările în masă şi au eliminat din societatea moldovenească singurii oameni gânditori, harnici şi dpdv moral stabili, au obligat nobilimea să se refugieze în străinătate… şi au lăsat doar uscăturile bine manipulate aici, pentru ca eu în secolul XXI să aud de la un matur cu permis de conducere că dacă ar prinde evrii în stradă i’ar omorî pe toţi de’a rândul.

Mulţumesc. Sunt evreică idioată, rece la sânge, neagră la vorbe, tare de mâini. Omor în justa’mi apărare.

Teorie, sau că’s femeie – AXIOMĂ !

Octombrie 6, 2010

Ştiţi de ce femeile au spirit de observaţie şi orientare în spaţiu mai bune ca ale bărbaţilor ?! –Pentru că femeile au apărut primele !

Demonstraţie ştiinţifică.

Erau odată ca niciodată, într’un sătuc improvizat, nişte animale înnebunite după shopping şi copii şi cărţi şi fleacuri de bucătărie, de altfel, cunoscute vânătoare de bărbaţi – femeile.

Însă ultima caracterizare vine acestor biete vietăţi doar după ce într-o bună zi, una din ele găseşte o maimuţică păroasă în pădure (aka jungle).

Teorema nr. 1 : Bărbaţii au o pilozitate mai mare decât femeile datorită originii şi evoluţiei lor târzii. Astfel, femeia s-a obişnuit cu procedura de epilare, pe când bărbaţii încă continuă să plângăcească în urma procesului.

Văzând ceva atrăgător în acest exemplar unic, a cărui miros şi aroganţă şi şarm o cucerise, femeia hotărăşte să’l ia acasă. În trib, această vietate îndeplineşte unele capricii ale femeilor ca shopping’ul, contribuie la apariţia  copiilor, procesul sexual îi produce plăcere.

Teorema nr.2 : Din cauza suprasolicitării unicului exemplar, bărbatul are o durată a plăcerii mai scurtă. Din cauza lipsei – la femei este prleungită.

Văzând calităţile tânărului mascul, vânătoarea merge în pădure pentru căutarea mai multor exemplare. Surprinzător ! Cum nu fugise din trib primul exemplar, acelaşi comportament s-a arătat şi la celelalte exemplare.

Teoremă nr.3 : Bărbaţii sunt mari iubitori de casă. Dacă femeia le oferă toată frumuseţea căminului, nu îl părăsesc niciodată.

Astfel, domesticirea vietăţii, iniţial având rol puţin important, a devenit o revoluţie în viaţa femeii datorită abilităţilor unice, capacităţilor de integrare şi cooperare, cât şi sentimentului de siguranţă şi protecţie oferit de bărbat.

paste italiene, gay, cărţi sau filme – ce alegi ?

Martie 18, 2010

Societatea mă obligă să o răbd, pentru că trăiesc în ea. Şi totuşi,nu mă prea deranjează pe mine ideile altora. Nu mă interesează atâta timp cât sunt neargumentate şi îşi au rădăcinile bazate pe principiul e diferit. Îmi expun părerea, în cazul în care ştiu că în discuţie vo iavea parte de idei argumentate şi bine-gândite. În celelalte – pur şi simplu tac mâlc şi mă asigur pe viitor că nu voi mai interacţiona cu gândirea respectivă.
Problema relaţiilor unisexuale în societatea nostră moldovenească e ca masele de aer rece din Marea Baltică. Ne atinge în măsura minimă posibilă, dar cu încălzirea globală – toate se vor schimba. Nu întâlnim astfel de relaţii des, sau, cel puţin, nu sunt expuse deschis.
Am avut fericirea să cunosc un băiat cu preferinţe sexuale diferite de normal. Spun fericire, pentru că îl consider o persoană excepţională ! Este un bun prieten, un partener de discuţii care-mi plac mie – de la istorie la filme, de la haine la mâncare, de la relaţii intrepersonale şi tipuri de oameni la timpul de afară. În fine, este o persoană care mă înţelege mult mai mult decât mă înţeleg bărbaţii şi femeile la un loc. Am aflat întâmplător de preferinţele lui. Şi am rămas umilită pentru că după asta mă evita, reflex necondiţionat practicat des din cauza nenumăratelor situaţii anterioare când fusese dur criticat.
M-am simţit prost, anume pentru că eu nu’l judec. Nu mă deranjează ! Şi nici… pe dracu ! Nu ar trebui să mă deranjeze pentru că e viaţa lui ! Eu sunt factor egal cu zero, atunci când cineva îşi alege dacă îi place rock’ul sau pastele, sau dacă e homosexual, sau dacă îi place verde, şi nu roşu, sau dacă îi plac comediile, şi nu filmele documentare.
Şi exact cum sunt eu – zero, exact aşa sunteţi şi voi – zero ! Nu aveţi nimeni nici un drept asupra alegerii altuia, atâta timp cât nu îi trăiţi viaţa. Şi mergând pe această linie – nici să’l criticaţi NU aveţi dreptul.
Credeţi că dacă-i reproşezi că e diferit , o să se trezească ca dintr-o ceaţă şi va reveni la normal ?!
Mai bine ar fi să vă revizuiţi VOI principiile voastre, şi să vă daţi seama că sunteţi marionete ale principiilor altora şi trăiţi după viaţa altcuiva.
Nu încerc să impun părerea mea. Nicidecum. Îmi permit să dau sfaturi, dar mereu insist că e doar umilă mea părere, care provine din experienţa vieţii mele şi nu are nici cea mai mică legătură cu experienţele altora. Şi ca să-nchid şi gurile rele, vă reamintesc, că nu aveţi nici o influenţă la aceea ce cred EU.

eu. nebuna.

Martie 12, 2010
Zilnic, supravieţuiesc 90 %. Sincer. – Dimineaţa, cafeaua ce  o consum, transportul public, feţele posomorâte, intrigile, foamea de la 4 p.m. , oboseala de seară, timpul urât… E simplă ecuaţia – supravieţuiesc.  Altfel vorbind, duc  o viaţă de mortăciune.
Şi eu ce fac ? – S-ar părea simplu. Mă conformez.
Dar chiar pe naiba ! Mă fac NEBUNĂ şi-mi trăiesc tinereţea absolut după placul meu.
Mă trezesc dimineaţa cât de dimineaţă pot şi ies afară la aer curat. Îmi adun gândurile, îmi croieşte soarele zâmbetul. Şi dacă nu e soare, zăpada o sărut. Iar dacă plouă… cu atât mai bine !
Şi cafeaua. Poate nu e cea mai superbă. Dar e cafeaua pe care o savurez cu cea mai mare plăcere. În ea mi se ascunde soarta fiecărei zile. E ca drogul, ca ţigara, ca alcoolul, ca somnul pentru alţii. E drogul meu. Al meu! Drogul meu în grad de posesiune deplină. Nici nu vă imaginaţi într-o ceaşcă de cafea câtă fericire se ascunde.
Îmi trag prima pereche de blugi pe care o găsesc, îmi aranjez părul în cel mai simplu mod, îmi potrivesc geanta şi pantofii (asta niciodată nu se face în garbă ; ))) îmi caut cel mai potrivit trenci şi’mi înghesui cheile în buzunarul blugilor.
Ies afară şi mă lovesc cu acelaşi aer pentru unii, iar el pentru mine e deja impur, deoarece l’am molipsit cu aura mea astă dimineaţă.
Îl respir adânc şi mă conformez cu ideea că va trebui să’l respir toată ziua. Probabil e unicul lucru pe care’l accept azi – să’mi respir aerul meu.
Ies în stradă şi zâmbesc. Aiurea. Zâmbesc pentru că chestia asta mă face să fiu diferită de toţi.  Şi-mi păstrez acest zâmbet nu pentru că e vreo mască sau vreo faţă, dar pentru că aşa mă simt în interior. Pentru că-mi doresc să am 100 % trăite, şi nu acolo vreo 5 – 10% supravieţuite. Iar zâmbetul e singura mea plăcere.
Şi zâmbeeeesc. Şi poate să m-apuce vreo isterie de zâmbet în timp ce mă aflu printre acei normali.  Şi sunt imediat catalogată ca o „.. ei, nebună .. ” !
Dar ce’mi pasă mie ?! Mie, acea care îşi trăieşte momentul savurând ba soarele, ba cafeaua, ba feţele inocente ale copiilor ce merg la grădiniţă ?!
Zâmbesc eu, cea mai adevărată. Pentru că supergirls just fly.
[ nu încercaţi să mă înţelegeţi. eu îs UNICĂ ! ]

– Ce facem, tăiem ? – Da, bistruiu ! Şi pregătiţi aţa şi pansamentul.

Noiembrie 16, 2009
Hmm.. Ce face omu’ de duminică dimineaţa ? Sau, ce face d’şoara Daniela dis-de-dimineaţă duminică ? Şi cu atât mai mult, atunci când e ultima zi din presupusa vacanţă ?
Şi într-adevăr, ca face ?
Un răspuns tipic ar fi că doarme. Dulce, departe, cu faţa la soare ( cum îi palce ei xD , dar să nu-i spuneţi că am dat-o de gol )) . Dar azi e absolut diferit.
Ora 9.15 a.m. Nesomnul Danei e dat de gol de mirosul irezistibil al cafelei şi prăjiturilor cu nuci ( it’s tasty, vă asigur! ) . Unde se mai grăbeşte ? Ce naiba mai are de făcut ? Unde o mai poartă peripeţiile ? În loc să scrie aplicaţiile practice ( vreo trei 8-)) la geografie, ea se grăbeşte undeva, şi încă duminică.
Îmbracă o pereche de jeanşi gri, un simplu pulover negru, un spicuşor masterit rapid în păr, un gel de buze protector ( wOOt ! fără make-up ? ) , încalţă cizmele, ia paltonul şi geanta mică MNG ( eh, cum fără de brand ? xD ) îndeasă acolo un măr, ceva şerveţele, pastile şi ochelarii şi o zbugheşte afară cu viteza luminii !!!
Da, da… Azi e soare, profită de ultimele raze de soare ale lui noiembrie, la sigur de asta şi fuge. Cine ştie cîte zile cu soare vor mai fi. Dar… Ea a primit un telefon dis-de-dimineaţă, cînd somnu-i era duuuulce şi visele plăcute. Nikutza. (everybody knows her, she’s my master )))
[…]
În timp ce îmbrăca uniforma albastră de un miros de curăţenie înfiorător, o trăda un tremurici cu un tact lent, care îşi avea orginile în sufletul Danei ( ceea ce de puţine ori se întîmplă) .
Încalţă o pereche de flip-flopi ( a studenţilor xD ) , îşi pune bahilii ( idee nu am cum se spune în Ro, spre marea mea ruşine ) . Aranjează o bonetă ( cică „.. damn ! aşa de hot arăt cu ea ! smirk) , pune nesigur o mască pe faţă şi imediat simte cum o mâină o trage afară, dincolo de uşa pe care scrie ” Sora medicală superioră” …
[…]
Se aude o voce ” vai vai vai… ce d’şoare avem noi azi ! Cornel, adu un scaun şi ceva soluţie în caz că leşină !! ”  (şi zîmbete.. parcă ei au fost mai buni la prima lor dată. Nu la sex, vă informez din timp )
În gînd Dana ştie. Următoare uşă va arăta viitorul ei. Dacă îşi pierde cunoştiinţa – pe dracu de viitor, fato !
Ba bine, că intră. Simplu. Se îndreaptă spre masa neagră, de pe care observă, la cît de mioapă e, că acel cineva are un tatuaj ce semnifică Fascismul. Observă. Se apropie. Examinează.
– Păi bine… Şi asta e tot ?
– Ehe, draga mea… Aşteaptă. Avem ceva straturi de tăiat !
[…]
– Mă ustură ochii ! :-S
– Cine se mai machiază, draga mea ? (Yeah, yeeeeeeeah !!! She did it ! S-a machiat Cum ar fi putut să n-o facă ? It’s non sense smirk)
– De la ce e aşa ?
– Formalină. (zîmbet dulce, bun, cu dragoste, exact cum mă privea când aveam 5 )
– Omg ! ce super !! Asta înseamnă că organismul meu se otrăveşte acum ? Da ?
– Da. xD
– Ce suuuuper ❤
[..]
– Începăem azi, Dorin, sau ne jucăm în bunghi ?
– Tot e gata ? Veronica, tu mă asişti ?
– Nu. smirk am adus zi alta nouă  xD
[…]
Şi deci. S-a început.
În sala de operaţii, a Blocului de Operator, al Spitalului de Urgenţă, la orele 9 a.m. a fost adus cu ambulanţa un domn, care, după spusele celui care l-au însoţit, a căzut de la etajul doi al unui bloc.
Traume la cap – trauma principală. Şi cîteva răni uşoare la umăr, pe picioare.
Ăsta a fost să fie prima dată pentru ea. Operaţia s-a început bizar. Dom’ doctor a „desenat” cu verde de briliant o oarecare secţiune din jurul rănii capului – partea parentală dreaptă. Şi apoi, mega şoc !! Îi coase pe acel traseu de verde de briliant în ~ 10 locuri cu o aţă medicinală de o pînză.
Şi taie.
Prima dată vede Dana asta. Taie cu un sînge rece. Sau deja a tăiat de atîtea ori. Dar e prea tînăr. Sau e exact ca Daniela – rece.
Taie cîteva straturi. Taie. Taie… Şi tot taie..
[..]
– M-am plictisit acolo ! Şi mă dor picioarele. Şi în fine, nu am venit ca să mă doară picioarele de la poziţia verticală, pentru a vedea cum banal – taie !
lolb
[…]
– Ce face ?
– Taie dura mater.
– Adică dura mater îi albă, şi acela roşu îi creieru’ ?
– Da.
– Super. Şi mai departe ?
– Dorin !!!!
Nimic straşnic. A ţîşnit ceva sînge.
Infalamaţia a fost înlăturată. Sîngele coagulat a fost înlăturat. Ochiul care era vînăt, din presupusa idee că inflamaţia din partea dreaptă îl apăsa şi îl făcea aşa, nu şi-a schimbat din configuraţie. Deci, una din presupusele motive, cum că ar fi fost bătut, s-a confirmat.
[…]
Idee nu am, dar mărul ăsta e mai gustos ca niciodată! Ori că e savurat în cel mai neobişnuit loc din lume, ori că mă simt atât de fericită. În primul rînd, să stai culcată pe nişte „paturi” imporvizate din nişte vechi paturi pentru pacienţi şi să-ţi încălzeşti picioarele de un radiator sovietic – e mega nice ! Mîncarea merge ca pe roate. O idee bună pentru acei care nu au poftă de mîncare xD
Şi apoi… Fericită !!! Pentru că aşa mă simt. Şi nu că sunt plină de mine… Ci pentru că mi-am dat seama că îmi place job-ul lor. Poate ceea ce voi face eu.
[…]
– Avem unu’ nou. De la penitenciar.
– Cîţi îl păzesc ? 😀
– 3 : D))
– Şi ce are ?
– Şi-a pus o şurubelniţă în piept :))
– Ia debili, ia debili… Ei de unde dracu îi ia ?
– Veronica, hai să vii cu mine, că eu mă tem.
– Bine, Vica, bine. Dar tu de ce te temi ? El îi sub anestezia d-nei Florea : )) De la dînsu încă nu s-au trezit ăştia pînă nu i-a trezit ea.
[…]
– Bună ziua, dragii mei !
– Dom’le Vadim !
– Veronica, mă asişti tu ? Cum nu ? Acum, Veronico, cu mine în sală !! Ce-o făcut, măi fraţilor, nebunu’ ăsta ? Cum a făcut ? Văd că a venit la noi la plimbare de mai multe ori. Cineva aduce azi cefazolină sau cum !?!
– D’le Vadim, îi facem toracotomie ?
– Cum altfel, Veronico ? Sigur că da !! Hai, fraţilor, ne apucăm şi de ăsta că deja popa a ieşit din biserică !!
73UDPhs6sP
– Uite, mă.. uite… Nu-l găsesc.. Îl tai mai adînc! Aşa… Ehe.. Băieţi ! Telefoanele !! Rapid !! Uitaţi-vă… Frumos, n-am ce spune ! Prostul ! În pericard, Doamne !!
– Ia staţi, băieţei că-i opresc eu ventilatorul să-i vedem cum i se zbate mai bine ! Aşteptaţi… Uite-aşa !
– Gata.. Uite, dragă ce-i de lung ăsta şi nu i-a făcut nimic. Şi e perfect tot la pericard… Dă-l dracului măi băieţi…
– Ehe, d’le Vadim, de-ar fi toţi pacienţii noştri atât de norocoşi. Sau măcar 30 % din norocul ăstuia, ca să supravieţuiască..
– Ce plecaţi, mă ?!  Gata, s-a terminat spectacolul ? Alexandre, hai să coasem tot la loc, şi să-l trimitem sus. Mai are de stat puţin şi înapoi zboară la el…
[…]
Mă uimise un singur lucru… Că erau mulţi în sală din medici, asistente medicale… Nu e prima dată, la sigur, cînd vin diferiţi indivizi „psihologic sănătoşi” cu astfel de lucruri.. Care mai de care. De la obiecte din metal pînă la .. Multe tîmpenii le dau prin cap. Şi multe mai trebuie să vadă sărmanii medici.
Şi totuşi, farmecul acestui serviciu, e că datorită astfelor de cadre, mereu vezi ceva nou, irepetabil. Şi probabil pentru prima dată fusese pentru ei, dar la sigur şi pentru ultima cînd în sala de operaţie era un deţinut cu o şurubelniţă în cruciuliţă care s-a oprit în pericard datorită încercării ingenioase a pacientului de a şi-o scoate singur. Şi probabil unica dată, cînd au văzut o d’şoară tînără ce vrea la medicină. Şi probabil a fost printre puţinele momente când au recunoscut în ochii cuiva ( sigur, au observat ochii, superb machiaţi şi după o mască ce le dădea un aer… ) … păi, au recunoscut în Daniela aceea ce au fost ei cândva. Cu 10, cu 15, cu 40 ani în urmă. Fiecare din ei a fost aşa ca dânsa. Fiecare a privit la acei mega-oameni îmbrăcaţi în alb şi visau cu ochii deschişi că vor ajunge şi ei aşa. Şi visul lor e realitate, pe lîngă încă viul vis al Danei care-şi aşteaptă ceasul…
Şi totuşi a decepţionat-o chestie… Fiecare a încercat s-o convingă prin metoda lui că medicina e nedemnă de a-ţi jertfi viaţa. Fiecare. Şi niciunul nu mi-a putut explica ” de ce ?! „.
… dar voi… VOI !! Voi sunteţi îngerii în alb care salvaţi zilnic lumea. Datorită vouă, oamenii sunt mai fericiţi. Datorită vouă, ei sunt mai sănătoşi. Şi doar contribuţia voastră aduce o societate undeva sus. Trebuie să fiţi mândri că o puteţi face. Şi trebui să-i mulţumiţi sorţii că sunteţi în stare să o mai faceţi şi să aduceţi sănătate…

Răspunsul primit nu-l scriu. E prea jalnic. Iar eu vreau să devin medic. Şi eu voi deveni ! Pentru că eu iubesc tot ce ţine de ea. Pentru că îmi pasă. Şi pentru că vreau ca atunci cînd să vină la mine o persoană care aspiră la ce voi profesa eu ( medicina, sper smirk ) , să-i pot spune că medicina e ceea ce va salva lumea. Medicina salvează lumea zilnic. Şi păcat că nici măcar cei ce salvează nu-şi dau seama de asta. Şi dacă ei nu văd, cum s-o vadă alţii ?!
Eu am văzut-o. Şi o văd.
Şi eu ştiu că asta e. Asta e !!
p.s.  girlhospital

cu mănuşi

Noiembrie 2, 2009
Obişnuim să trăim. Obişnuim să supravieţuim.
De! , unora li se primeşte mai bine, altora mai puţin bine.  Dar toţi încercăm să trăim.  Fiecare în felul său, deci fiecare o face aşa cum crede el mai bine.
Însă.. Viaţa e făcută să existe un „însă” .  Acest „însă” , de obicei, este opusul voinţelor, dorinţelor, caracterului, cursului vieţilor noastre.
Şi ce facem în acest caz ? – Simplu. Îmbrăcăm mănuşi.
Le potrivim bine. Le alegem culoarea, textura, croiala… Le alegem în speranţa să acopere,  să pună în evidenţă. Să ne facă viaţa mai bună.
La început, ne sunt mult prea incomode. Le purtăm fîsticiţi de faptul că arătăm ridicol purtându-le. Cu timpul, ne acomodăm, exact cum ne obişnuim cu alte lucruri ce anterior le consideram total nepotrivite pentru noi.
Iar aceste mănuşi, ele nu fac altceva nimic decât să acopere. O rană, o unghie stricată, o vînătaie, o amintire;  şi cel mai des, dar şi mai groaznic – ascund ceva cu adevărat frumos.
Cu timpul, din cauza folosirei excesive, nici că mai observăm că le avem, devin prea apropiate sufletului – dacă a rămas vreunul. Ne omoară acel „adevărat” pe care l-a posedat vreodată. Îl omoară fără să observăm.
Şi trăim doar dintr-un joc artistic. Un joc de clasă, pentru că acei care îmbracă mănuşile şi se observă nepotrivirea lor – sunt consideraţi ieftini, mizeri, într-un tîrziu fiind exilaţi din viaţă Mănuşăriei.
Datorită lor, avem un drum mai uşor spre înalta societate.  Înalta societate ? – Da, aceea care ne dictează mănuşile. Şi cu ce ne ajută ajustarea ? Cu ce ne va ajuta societatea, în schimbul  renunţării la mîinile noastre goale, adevărate şi fără fake’uri ?
Purtăm mănuşi cînd vorbim.
Purtăm mănuşi cînd mîncăm.
Le purtăm chiar şi atunci cînd vorbim cu prietenii. Aşa-numiţii prieteni.
Purtăm mănuşile astea insuportabil de incomode şi atunci cînd sufletul plînge – ele ne „ajută” să zîmbim.
Purtăm mănuşi cînd comunicăm cu un duşman.
Purtăm mănuşi ca să paralizăm sentimentele.

Purtăm mănuşi cînd supravieţuim.
Purtăm mănuşi cînd trăim.
Purtăm mănuşi chiar şi atunci cînd iubim…

şi totuşi? De ce am nevoie?

Octombrie 2, 2009
Care sunt obectivele primordiale ale vieţii? Sau mai bine spus, ce vrem? De ce avem nevoie? Şi dacă totuşi mă apuc să filozofesc, de ce am eu o necesitate nestinsă de a face shopping?
Încercînd uneori să înţelegem care sunt lucrurile necesare pentru a ne face mai fericiţi, ne trezim cu o listă (imaginară, sau scrisă) care ne înfricoşează.. Şi ne străduim din răsputeri să aducem la îndeplinire toate scopurile propuse. Uneori ne reuşeşte. Alteori, mai puţin. Alteori, în drumul disperat de a găsi răspunsuri şi a atinge ţelurile, ne lovim de cea mai straşnică forţă – de noi !
Încercasem, ceva zile în urmă, să pun pe o coală de hîrtie ceea de ce am eu nevoie la moment ca să fiu fericită. Încercasem. Pentru că la nici un sfert din „dorinţe” am realizat, spre marea mea nefericire, că toate lucrurile de care am eu nevoie, nu mă vor face mai fericită.
Atunci, de ce am nevoie ca să fiu fericită? O partidă de shopping? – Da, m’ar ajuta într-un mod, dar efectul este de o scurtă durată.
Atunci ?  Atunci, deci ?! De ce am nevoie?
Nu am nevoie să fiu fericită. Dar nu am nevoie nici de sentimentul de a fi nefericită. Am nevoie de jumătate din fericire, pentru a-mi putea croi drum spre cealaltă jumătate de împlinire…
Şi… Cînd va veni? Trebuie să fie vreun semn care să’mi arate că „.. uite! A venit! Iar tu o aşteptai.. „
Singurul lucru de care mă tem este să nu aştept zădarnic. Pentru că a sta între două extremităţi este cel mai oribil lucru în viaţă. Să nu ştii unde este acela unicul, al tău loc’şor…
Şi pentru că la temă… Dacă încă nu a venit fericirea, înseamnă că treb’ să fie maaaaaare de tot şi să se mişte cu paşi mărunţi…
Deci, următorul scop este să aşteptăm. Femeile pot aştepta. Din nefericire…

pauze şi motive

Septembrie 21, 2009
Uneori, totul are explicaţii. Alteori, cel mai des, totul se rezumă la a fi un banal şi inexplicabil fenomen.
Trăim între relativ şi absolut. De fapt, supravieţuim între aceste două extreme. Încercînd zilnic să dovedim ceva societăţii, prietenilor, colegilor, situaţiilor şi, cel mai rău, nouă înşine, ne pierdem tot farmecul…
De fapt, ce încercăm să facem? Unde alergăm mereu? De ce fugim? Spre ce tindem? Unde vom ajunge?
Este mult prea dificil să spulberi o taină, care fiecare şi-o croieşte după criteriile sale.  Se prea poate, ca unii să fie atît de absorbiţi de învălmăşeala vieţii, încît nu-şi pun această întrebare niciodată.
Se prea poate, ca unii să şi-o adreseze de prea multe ori.
Cît de diferit este totul aranjat în această lume. Cît de mult haos, dar totuşi cît de multe asemănări.
Nu încercăm să ne oprim. Nu vrem să ne oprim. Oare?
Şi totuşi, sunt momente. Puţine, dar sunt. Sunt momente, cînd te opreşti. Cînd stopezi să gîndeşti, să dai explicaţii, să trăieşti după reguli şi să faci reguli.
Vine un moment, cînd nu mai simţi nevoia să dai explicaţii. Cînd nu mai ai cui să dai explicaţii. Probabil, este dureros să nu mai ai un „suprem” faţă de care să-ţi dezvălui toată natura ta, dar în asta constă acest farmec de a nu da explicaţii.
Asta fusese partea, care nu a fost plină de remuşcări de a da explicaţii. Nu am avut cui. Nu am vrut nimănui să-i ofer prestigiul de a fi suprem asupra mea.
Acum a trecut. Acum da.. Începe calvarul.

A fi sau a nu fi indecisă? c.c.t.d. v.1.0

August 6, 2009
khm.. khm!…
Un pic de atenţie, v-aş ruga mult smirk
Pentru că ideile deja s-au epuizat şi starea de euforie, care persista cu ceva timp în urmă e pe sfîrşite – practic nici nu am despre ce scri, povesti, istorisi, dactilografia.. n-am ce spune!
.. Singurele filozofiri care le-aş putea acum relata, sunt acelea despre cum a trecut o stare de vis într-o realitate banală.
… Deci! ^_^
Odată ca niciodată m-am îndrăgostit. Sau poate mi se pare că m-am îndrăgostit – vom desface şi acest mister mai jos. Cert este, că fusese o senzaţie bine-definită de fluturi în burtă, cînd eram cu El nu-mi păsa de nimic altceva;  iar un semn de viaţă de la el ( apel, mesaj, buzz pe mess xD) mă făcea să tresar din toate celulele organismului meu. El era prezent în toate acele celule, şi chiar în aceleaşi mitocondrii, aparate Golgi, ribozomi şi chiar în nucleotide. Simpla senzaţie de El trezea toată firea mea, chiar şi inconştientul. Deci, dacă îmi trezea şi aceea ce nu are celule, adică spiritul, înseamnă că eram îndrăgostită ?!..  maybe ^_^ , dar e c.c.t.d.
Şi deci, stări de euforie, neaparţinere mie, plăcere, fericire, vise şi orgasme (lol, cine a mai auzit o tîmpenie mai mare decît orgasme imaginare) mă cuprindeau zilnic, mă duceau în al 9-lea cer şi mă coborau în al 3-lea înapoi…
Mă simţeam inimaginabil de ..  îndrăgostită!!!
Ironia sorţii însă urmăreşte racii mereu şi oriunde, mai ales o nebunatică şi indecisă ca mine.
Pe parcursul acestor mega-momente, m-a trăsnit o idee-n suflet, că poate, nu-ştiu-prin-ce-minunăţie, eu pe acest El nici nu-l mai doresc/ iubesc/ poftesc/ vreau sau în ce s-o fi manifestat dorinţele mele.
Poate totul e un fake. O festă a minţii mele perverse şi dornice mereu de noile senzaţii produse de-o nouă cucerire şi de feelingu’ de a te simţi unica şi irepetabila pentru El…
.. So, am ajuns la dilema asta!!
Doamne!,  m-am gîndit la-nceput, că sunt nişte scorneli care apar dacă stai prea mult în vacanţă : ba prin casă lenevind, ba la piscină, ba prin ambuteiaje. M-am gîndit că-mi va trece..
Yeah sure!…
Spre mare mea aşteptare, o îngheţată cu prietenele’n oraş schimbă multe chestii la nivel mondial. ( m-am gîndit pervers, cînd am pus îngheţată şi prietene alături, doar pentru că am fost o periaodă înnebunită după piessa I kissed a girl – Katy P.) ..
Deci, prietenele mele.. Bunele mele patriote ale bîrfitului : …
„.. Danna, wtf? .. O femeie dacă are dubii, asta nu din cer. Intuiţia, dragă, intuiţia…  Sfatul meu e simplu: lasă’l! He’s not for you, îl iau eu xD ..”
„.. +1, no comment allowed xD…”
… Yeah, merţi, scumpelor! Acum şi logica mea a’nceput să dea „idei” de trădare a patriei, deci sunt pur şi simplu asediată de dubii împotriva îndrăgostelii mele. (E decis, ce mai vorbă?..  – îndrăgosteală!!!)
Singura întrebare este că dumnealui, domnul El, pare să se fi îndrăgostit.. Iar eu.. Ca o trădătoare (xD) dau ca racu’ înapoi în cel mai impertinent mod…
.. Singura metodă de a mă face să mă simt ok în acest moment este un ceai de mentă, care mi-ar „culca” pentru un timp gîndurile care roiesc şi construiesc planuri „femeieşti”  pe masa de proiecte a conştientului feminin.
… Oare Sheakspeare m-ar ajuta cumva?