L de la Lacrimi

Lacrimile, se zice, nu reîntorc nimic. Ele ţes pânza a tot ce ţi se întâmplă zilnic, dar nu pot întoarce firul.

Au materie, au formă, au gust, au culoare, au chiar şi suflet.

Lacrimile în interiorul tău zilnic croiesc povestea a tot ce simt. Şi e straniu… Acelea care întrunesc tot ce’a cunoscut trecutul, nu prezintă nimic din viitor. Pentru ele, prezentul înseamnă moartea.

Momentul lor de glorie e Ea – moartea.

Au fost în umbră, ţi’au vegheta somnul, dragostea. Şi mor când încerci să-ţi aminteşti toate acestea, şi nu contează motivul – din fericire, sau din nefericire.

Nefericirea. Vin atunci când trecutul trebuie şters. Şi chiar şterg. Ele ucid. Omoară fără milă. Asasini plătiţi de însuşi persoana ta.

Lacrimile’s ca pasărea Phoenix – mor pentru a se renaşte. Şi tot aceea ce înseamnă un sfârşit, înseamnă un nou viitor.

Ochii nu strălucesc din cauza durerii ce o păstrează. Lacrimile se simt vinovate. Şi zboară, realizând că te ucid.. Alunecă pe obraz, pe buze, pe gât… Şi, căzând, au dus în pământ tot aceea ce a durut.

Şi ochii strălucesc din nou. Sunt plini de dragoste, fericire, sunt EI – ochii tăi.

Ele mor. Se sacrifică pentru ca TU să înţelegi că nu au murit în zadar. Pentru ele trebuie să fii mai puternic. Ele îţi arată noul drum şi noua poveste.

Azi au căzut toate.

Noua fila.

Oare câte poveşti mai ţes lacrimile mele ? Mai sunt multe, Acolo, în Suflet ? Şi câte-s din fericire, câte din dragoste ?

Vreau lacrimi care să ţină o veşnicie, care să vegheze tot, ştiind că nu e timpul lor. Să se rostogolească pe obraz doar pentru atingerea catifelată a trandafirilor.