Mais certainement, Worth!

Noua mea pasiune s-a conturat de mică. Aveam vreo 12 ani şi eu (suspicios!) încă mai coseam haine păpuşilor. Probabil nimănui asta nu-i părea ridicol, însă acum, mă gândesc că asta arăta straniu pentru o domnişoară.

Însă, ceva mai târziu, această pasiune s-a transformat imediat într-un hobby. Apoi într-o şcoală de arte şi.. designerul este în forţă!

Şi probabil nu e un job obişnuit.

E un job al spiritului, e o pasiune ce arde, e ceva ce te îngenunchează, e ceva ce te face să tremuri!

E ceea ce îmi place <3

E regăsirea mea.

http://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Frederick_Worth

!

Vreau să fac asta cu cea mai bună prietenă.

Vreau să mâncăm ciocolată şi paste şi popcorn şi muuuuulte pachete de chips’uri şi pasă să nu ne fie de nimic.

Vreau să privim filme despre modă, să plângem, să adormim (recunosc, eu să adorm prima;)) ).

Vreau să îi spun toate secretele mele, planurile, machetele.

Să vin entuziasmată la ea şi aproape strigând să îi povestesc despre ziua mea.

Şi apoi să o întreb despre a ei.

Şi să facem shopping. Să purtăm colanţi de aceeaşi culoare.

Vreau să fie alături.

Pur şi simplu să ştiu că este cu mine. Să ştie că sunt cu ea.

Vreau!

Politică ? Politică, frate.

încep să mor de plăcere citind mereu noutăţi din politică. Sau, mai bine zis, murdăriile (roşiile) cu care se  joacă ăştia, politicieni.

Vrusem să scriu ceva despre politică, dar m’am răzgândit.

Sau nici că mă gâdisem, pur şi simplu n-am chef să murdăresc blogu şi cu astea.

Nu ştiu cum moldovenii per general reacţionează/acţionează/se relaxează de la campania electorală recentă, dar unicul pont ce vreau să’l fur de la ei e cum se relaxează de la atâta politică. Şi vorbesc de alegători, că deh! politicienii în cazul unei dureri de cap şi’au făcut valiza şi au plecat în Bali.

Nu că nu mi’ar plăcea politica, pentru că îmi place. Ştiu să ascult – am răbdărică mai ceva ca’n bucătărie, pot să mă gândesc la ce/cum se mănâncă şi îmi fac propriile idei, dar la noi e deja culmea. Am o migrenă acută de la atâta vorbăraie – non sens la infinit.

Dragi alegători, care sunteţi, de asemenea, plini de dureri de cap, vă rog mult, insistent şi cu lacrimi în ochi – mergeţi la vot.

Mergeţi la vot, că vreau măcar sărbătorile de iarnă să le petrec în linişte şi pace.

Instabilitatea aceasta, care sperie şi factorii externi, e atât de mediatizată. Dar instabilitatea care o avem în cap ?

Îs evreică.

Sunt pasionată de istorie. Cei ce mă cunosc aproape, spun că’s obsedată. Puţin îmi pasă mie, e ceea ce îmi place. Aceea ce iubesc.

Îmi plac câteva teme : imperiul lui Alexandru Macedon, Revoluţiile burgheze, istoria Marii Britanii, Războiul Civil American, Emanciparea femeii… fck! Toate temele. Obsedată, am spus doar.

Cel de’al Doilea Război Mondial. Superb. Germanii, politica, personalităţile, strategiile, ideologia, cărţile despre, citatele marilor personalităţi.

Preferaţii : Friedrich Paulus, Heinrich Himmler, Martin Bromann, Hermann Göring,  Joachim von Ribbentrop,  Julius Streicher.

Tema de azi la lecţia de istorie : Constituirea regimului totalitar sovietic.

Citim scrisorile lui Lenin către bolşevici, comparativ speech’ul lui H. Himmler despre “politica rasială generală”, unde explică de ce trebuie ucişi nu numai bărbaţii evrei, dar şi copii şi femeile. Pentru că femeile îşi văd soţii, taţii, fii omorâţi – vor vrea răzbunare. Pentru că copii vor creşte şi se vor răzbuna faţă de fii şi nepoţii lor.

Îmi plac mult citatele germanilor. A naziştilor, las’o Doamne.

Pentru că nu este bădărănismul pe care îl face propagandă Lenin unor animale cu posibilitatea de a vorbi, dar imposibilitatea de a gândi. Nu dau exemple. Nu mă pasionează.

Eu sunt evreică. Din sângele mamei de departe departe. Din sângele tatei ceva evreică, ceva grecesc în mine. Nu am fost educată confrom evreilor, nu avem nimic în familie păstrat din modul de viaţă evreiesc. Dar conştientizăm că suntem evrei. Somehow. Şi mă mândresc.

Realizez că aceea ce au făcut naziştii e ceva super rău. E ceva oribil. Dar o altă parte din mine ştie că politica germană din bierăria din Munchen a fost una cinstită, pe faţă, nu ca curvele politice contemporane sau neoabsolutismul austriac din sec XIX, care, probabil, îs cu mult mai groaznice.

Dar nu despre asta vorbim. Citatul prea’frumosului Heinrich a adus diverse controverse între colegii mei. Dar cea mai superbă fusese remarcă unui gamet haploid, care a declarat “.. ghini o făcut nemţii ! Eu tot i’aş împuşca pe jâdani, că nu vor să muncească cu mâinile !…”

Iniţial, am rămas mască. Credeam că aşa ceva nu poate exista în prezent. De aceea, i’am luat apărarea când toţi i’au sărit în cap.  Dar scurtă mi’a fost fericirea, când am realizat că urechile mele nu pot accepta aşa presupuneri, încât le neagă la absolut, ca’n final să mă conving că el ASTA a vrut să spună !!!

Îmi pare rău, pentru că sovieticii socialişti au făcut deportările în masă şi au eliminat din societatea moldovenească singurii oameni gânditori, harnici şi dpdv moral stabili, au obligat nobilimea să se refugieze în străinătate… şi au lăsat doar uscăturile bine manipulate aici, pentru ca eu în secolul XXI să aud de la un matur cu permis de conducere că dacă ar prinde evrii în stradă i’ar omorî pe toţi de’a rândul.

Mulţumesc. Sunt evreică idioată, rece la sânge, neagră la vorbe, tare de mâini. Omor în justa’mi apărare.

Teorie, sau că’s femeie – AXIOMĂ !

Ştiţi de ce femeile au spirit de observaţie şi orientare în spaţiu mai bune ca ale bărbaţilor ?! -Pentru că femeile au apărut primele !

Demonstraţie ştiinţifică.

Erau odată ca niciodată, într’un sătuc improvizat, nişte animale înnebunite după shopping şi copii şi cărţi şi fleacuri de bucătărie, de altfel, cunoscute vânătoare de bărbaţi – femeile.

Însă ultima caracterizare vine acestor biete vietăţi doar după ce într-o bună zi, una din ele găseşte o maimuţică păroasă în pădure (aka jungle).

Teorema nr. 1 : Bărbaţii au o pilozitate mai mare decât femeile datorită originii şi evoluţiei lor târzii. Astfel, femeia s-a obişnuit cu procedura de epilare, pe când bărbaţii încă continuă să plângăcească în urma procesului.

Văzând ceva atrăgător în acest exemplar unic, a cărui miros şi aroganţă şi şarm o cucerise, femeia hotărăşte să’l ia acasă. În trib, această vietate îndeplineşte unele capricii ale femeilor ca shopping’ul, contribuie la apariţia  copiilor, procesul sexual îi produce plăcere.

Teorema nr.2 : Din cauza suprasolicitării unicului exemplar, bărbatul are o durată a plăcerii mai scurtă. Din cauza lipsei – la femei este prleungită.

Văzând calităţile tânărului mascul, vânătoarea merge în pădure pentru căutarea mai multor exemplare. Surprinzător ! Cum nu fugise din trib primul exemplar, acelaşi comportament s-a arătat şi la celelalte exemplare.

Teoremă nr.3 : Bărbaţii sunt mari iubitori de casă. Dacă femeia le oferă toată frumuseţea căminului, nu îl părăsesc niciodată.

Astfel, domesticirea vietăţii, iniţial având rol puţin important, a devenit o revoluţie în viaţa femeii datorită abilităţilor unice, capacităţilor de integrare şi cooperare, cât şi sentimentului de siguranţă şi protecţie oferit de bărbat.

Plăceri supravieţuite

Obişnuim să zicem că supravieţuim. Cui ? Pentru cine ? Care ne este scopul jertfirii zilnice ? Care vă este scopul acestei jertfiri ?!

Nu e nevoie să suferi pentru toate lucrurile ce ţi se întâmplă. Ai DREPTUL să alegi ce înduri, pentru cine şi cât.

Eu supravieţuiesc pentru mine. Dar trăiesc pentru El.

Supravieţuiesc pentru contul meu de pe facebook. Dar trăiesc pentru clătitele de dimineaţă ale mamei.

Supravieţuiesc pentru transportul public – oribil, insuportabil.. veşnic ! Dar trăiesc pentru apa fierbinte, pentru băiţa fierbinte. <3

Supravieţuiesc pentru şcoală. Dar trăiesc pentru visul, care poate fi împlinit doar după ea.

Supravieţuiesc odată cu internetul meu. Dar trăiesc pentru lucrurile minunate care mi s-au întâmplat datoriă lui (şi sunt aşa, v’asigur ; )).

Supravieţuiesc pentru florile din grădină ucise fără milă de căţel, dar TRĂIESC pentru mirosul de liliac, narcişi şi lalele din ogradă şi verdeaţa îmbătătoare a peluzei.

Supravieţuiesc pentru căştile mele groaznice. Dar trăiesc pentru Frank Sinatra, Joe Cocker şi Cosmic Gate.

Supravieţuiesc cu noaptea. Trăiesc cu apusul. Supravieţuiesc cu soarele obositor sub care toţi se ascund, dar mă trezesc la viaţă de la primii stropi de ploiţă. Şi trăiesc. Mai vie ca niciodată. <3

Supravieţuiesc cu dor. Dar TRĂIESC pentru momente perfecte. Sincere. Infinite. Veşnice. Îmbătătoare

NU mă DOARE pentru că uneori… emmm… Nu ! Rareori supravieţuiesc. Nu mă doare. Pentru că ştiu.. Orice plăcere comparată e una mai preţuită.

Trebuie să rezistăm până când va răsări soarele nostru. Trebuie să rezistăm şi să trăim dacă vrem să răsară soarele.

Orice altceva.

Să nu-ţi aminteşti orice. Nu sânt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

Să nu-ţi minteşti nimic. Să trăieşti cu puţine amintiri. Cât mai puţin volum – cât mai fericit prezent.

Numărul de amintiri, rezumat la momentele fericite, cu adevărat fericite, şi persoanele care ţi-au făcut un trecut fericit – ăsta e bagajul permis.

Acum, eşti undeva în altă dimensiune. Nu ai nimic. Eşti gol. Dar ai în mâini prezentul. Prezentul, care fiind clădit pe un trecut demn, va naşte un viitor luminos. Un nou.Un alt NOU.

Cu cât mai puţine amintiri negre, cu atât mai luminos e viitorul.

Cum nu poţi face din fiece piatră un diamant, astfel nici din fiece amintire nu poţi face o viaţă mai bună.

L de la Lacrimi

Lacrimile, se zice, nu reîntorc nimic. Ele ţes pânza a tot ce ţi se întâmplă zilnic, dar nu pot întoarce firul.

Au materie, au formă, au gust, au culoare, au chiar şi suflet.

Lacrimile în interiorul tău zilnic croiesc povestea a tot ce simt. Şi e straniu… Acelea care întrunesc tot ce’a cunoscut trecutul, nu prezintă nimic din viitor. Pentru ele, prezentul înseamnă moartea.

Momentul lor de glorie e Ea – moartea.

Au fost în umbră, ţi’au vegheta somnul, dragostea. Şi mor când încerci să-ţi aminteşti toate acestea, şi nu contează motivul – din fericire, sau din nefericire.

Nefericirea. Vin atunci când trecutul trebuie şters. Şi chiar şterg. Ele ucid. Omoară fără milă. Asasini plătiţi de însuşi persoana ta.

Lacrimile’s ca pasărea Phoenix – mor pentru a se renaşte. Şi tot aceea ce înseamnă un sfârşit, înseamnă un nou viitor.

Ochii nu strălucesc din cauza durerii ce o păstrează. Lacrimile se simt vinovate. Şi zboară, realizând că te ucid.. Alunecă pe obraz, pe buze, pe gât… Şi, căzând, au dus în pământ tot aceea ce a durut.

Şi ochii strălucesc din nou. Sunt plini de dragoste, fericire, sunt EI – ochii tăi.

Ele mor. Se sacrifică pentru ca TU să înţelegi că nu au murit în zadar. Pentru ele trebuie să fii mai puternic. Ele îţi arată noul drum şi noua poveste.

Azi au căzut toate.

Noua fila.

Oare câte poveşti mai ţes lacrimile mele ? Mai sunt multe, Acolo, în Suflet ? Şi câte-s din fericire, câte din dragoste ?

Vreau lacrimi care să ţină o veşnicie, care să vegheze tot, ştiind că nu e timpul lor. Să se rostogolească pe obraz doar pentru atingerea catifelată a trandafirilor.

paste italiene, gay, cărţi sau filme – ce alegi ?

Societatea mă obligă să o răbd, pentru că trăiesc în ea. Şi totuşi,nu mă prea deranjează pe mine ideile altora. Nu mă interesează atâta timp cât sunt neargumentate şi îşi au rădăcinile bazate pe principiul e diferit. Îmi expun părerea, în cazul în care ştiu că în discuţie vo iavea parte de idei argumentate şi bine-gândite. În celelalte – pur şi simplu tac mâlc şi mă asigur pe viitor că nu voi mai interacţiona cu gândirea respectivă.

Problema relaţiilor unisexuale în societatea nostră moldovenească e ca masele de aer rece din Marea Baltică. Ne atinge în măsura minimă posibilă, dar cu încălzirea globală – toate se vor schimba. Nu întâlnim astfel de relaţii des, sau, cel puţin, nu sunt expuse deschis.

Am avut fericirea să cunosc un băiat cu preferinţe sexuale diferite de normal. Spun fericire, pentru că îl consider o persoană excepţională ! Este un bun prieten, un partener de discuţii care-mi plac mie – de la istorie la filme, de la haine la mâncare, de la relaţii intrepersonale şi tipuri de oameni la timpul de afară. În fine, este o persoană care mă înţelege mult mai mult decât mă înţeleg bărbaţii şi femeile la un loc. Am aflat întâmplător de preferinţele lui. Şi am rămas umilită pentru că după asta mă evita, reflex necondiţionat practicat des din cauza nenumăratelor situaţii anterioare când fusese dur criticat.

M-am simţit prost, anume pentru că eu nu’l judec. Nu mă deranjează ! Şi nici… pe dracu ! Nu ar trebui să mă deranjeze pentru că e viaţa lui ! Eu sunt factor egal cu zero, atunci când cineva îşi alege dacă îi place rock’ul sau pastele, sau dacă e homosexual, sau dacă îi place verde, şi nu roşu, sau dacă îi plac comediile, şi nu filmele documentare.

Şi exact cum sunt eu – zero, exact aşa sunteţi şi voi – zero ! Nu aveţi nimeni nici un drept asupra alegerii altuia, atâta timp cât nu îi trăiţi viaţa. Şi mergând pe această linie – nici să’l criticaţi NU aveţi dreptul.

Credeţi că dacă-i reproşezi că e diferit , o să se trezească ca dintr-o ceaţă şi va reveni la normal ?!

Mai bine ar fi să vă revizuiţi VOI principiile voastre, şi să vă daţi seama că sunteţi marionete ale principiilor altora şi trăiţi după viaţa altcuiva.

Nu încerc să impun părerea mea. Nicidecum. Îmi permit să dau sfaturi, dar mereu insist că e doar umilă mea părere, care provine din experienţa vieţii mele şi nu are nici cea mai mică legătură cu experienţele altora. Şi ca să-nchid şi gurile rele, vă reamintesc, că nu aveţi nici o influenţă la aceea ce cred EU.

eu. nebuna.

Zilnic, supravieţuiesc 90 %. Sincer. – Dimineaţa, cafeaua ce  o consum, transportul public, feţele posomorâte, intrigile, foamea de la 4 p.m. , oboseala de seară, timpul urât… E simplă ecuaţia – supravieţuiesc.  Altfel vorbind, duc  o viaţă de mortăciune.

Şi eu ce fac ? – S-ar părea simplu. Mă conformez.

Dar chiar pe naiba ! Mă fac NEBUNĂ şi-mi trăiesc tinereţea absolut după placul meu.

Mă trezesc dimineaţa cât de dimineaţă pot şi ies afară la aer curat. Îmi adun gândurile, îmi croieşte soarele zâmbetul. Şi dacă nu e soare, zăpada o sărut. Iar dacă plouă… cu atât mai bine !

Şi cafeaua. Poate nu e cea mai superbă. Dar e cafeaua pe care o savurez cu cea mai mare plăcere. În ea mi se ascunde soarta fiecărei zile. E ca drogul, ca ţigara, ca alcoolul, ca somnul pentru alţii. E drogul meu. Al meu! Drogul meu în grad de posesiune deplină. Nici nu vă imaginaţi într-o ceaşcă de cafea câtă fericire se ascunde.

Îmi trag prima pereche de blugi pe care o găsesc, îmi aranjez părul în cel mai simplu mod, îmi potrivesc geanta şi pantofii (asta niciodată nu se face în garbă ; ))) îmi caut cel mai potrivit trenci şi’mi înghesui cheile în buzunarul blugilor.

Ies afară şi mă lovesc cu acelaşi aer pentru unii, iar el pentru mine e deja impur, deoarece l’am molipsit cu aura mea astă dimineaţă.

Îl respir adânc şi mă conformez cu ideea că va trebui să’l respir toată ziua. Probabil e unicul lucru pe care’l accept azi – să’mi respir aerul meu.

Ies în stradă şi zâmbesc. Aiurea. Zâmbesc pentru că chestia asta mă face să fiu diferită de toţi.  Şi-mi păstrez acest zâmbet nu pentru că e vreo mască sau vreo faţă, dar pentru că aşa mă simt în interior. Pentru că-mi doresc să am 100 % trăite, şi nu acolo vreo 5 – 10% supravieţuite. Iar zâmbetul e singura mea plăcere.

Şi zâmbeeeesc. Şi poate să m-apuce vreo isterie de zâmbet în timp ce mă aflu printre acei normali.  Şi sunt imediat catalogată ca o “.. ei, nebună .. ” !

Dar ce’mi pasă mie ?! Mie, acea care îşi trăieşte momentul savurând ba soarele, ba cafeaua, ba feţele inocente ale copiilor ce merg la grădiniţă ?!

Zâmbesc eu, cea mai adevărată. Pentru că supergirls just fly.

[ nu încercaţi să mă înţelegeţi. eu îs UNICĂ ! ]